Am auzit ca Universul este infinit. Este oare asa? Toate informatiile despre el indica acest fapt, insa nimeni nu a demonstrat nimic.Dar cum ar putea cineva sa demonstreze ca infinitul este infinit, din moment ce infinitul nu are margini. Nu ai cum sa il prinzi sa-l tintuiesti locului, sa-l studiezi, sa-l cercetezi. Asa ca, prefer sa cred orbeste ca Universul este infinit, si incep sa caut singura, farame de infinit in viata mea finita in timp si spatiu. Imi indrept gandul catre scoala si limitele matematice imi inunda gandurile. De ce limita tinde la infinit? Nu poate la fel de bine sa tinda mai jos? Tine neaparat sa tinda catre infinit si imi da mie batai de cap. Ar fi fost mult mai simplu daca tindea mai jos...
Filosofia nu se lasa mai prejos si trateaza si ea tema infinitului. Insa mai mult ma adanceste in nedumerire, dacat imi lumineaza gandurile. Toata filosofia se invarte in jurul absolutului, al paradoxurilor, al meditatiilor. Nimic concret si continui sa caut.
Ma intorc in viata mea, lasand scoala sa se bucure de week-end. Viata...de ce viata se numeste viata? Nu se putea numi la fel de bine infinit? Noi ne nastem, pornim de la zero, crestem mergand pe axa vietii si ne indreptam catre plus infinit: moartea. Cei norocosi insa, ating in viata lor, un al doilea infinit: dragostea. Poate te intrebi cum pot exista doua infinituri? Infinitul e unul singur, element de sine statator, unic. Insa s-a demonstrat chiar si in matematica existenta mai multor feluri de multimi infinite. Asa si in viata: omul poate atinge infinitul prin iubire, si mai apoi prin moarte. A trai e o arta...Fiecare e artist cu viata lui: unii o deseneaza, altii o canta, unii aleg sa fie observatorul ei, neimplicandu-se in a o modela, altii aleg sa fie superiori ei, altii o lasa de izbeliste sa-si faca numarul in voia sortii, dar cei mai multi lupta...lupta la infinit, sorbindu-se de puteri. Incet, dar sigur, pe masura ce crestem, lupta se transforma in rutina: mic-dejun, scoala, bani, sport, mancare,cina, somn. Unde e infinitul in toate astea? Cati dintre noi mai cauta infinitul in viata de zi cu zi?
Astazi, era soare...placut si cald.Ma plimbam pe marginea lacului si cateva perechi stateau tacute aruncand firmituri de paine ratelor.Unde era toata lumea? Cerul era de-un albastru infinit, ratustele s-ar fi hranit la nesfarsit, vantul adia ușor dandu-ti avant sa mergi inainte. Insa nimeni nu avea timp sa observe toate astea. Circulau grabiti, inchisi in spatiul personal, masina. Se indreptau spre infinit, insa fara a deschide ochii in drumul lor.Indragostitii insa, aveau timp...ei faceau parte din infinitul lor rotund: iubirea. Nu asteptau sa treaca viata pe langa ei ca sa atinga-un infinit. Se bucurau de el in timpul vietii. Ce bine e, sa stii ca ai un infinit in care te poti oglindi...ochii ei sau ochii lui. Astfel, ochii lor devin finitul si infinitul: fiecare incearca sa se resemneze in celalalt: finitul cauta chemarea infinitului si infinitul cauta sa-i raspunda finitului.
Si totusi...se poate trai si fara infinit. Dar fara sa-l visam, devine greu.Visele sunt a doua identitate a fiecaruia. Infinitul poate sa nu fie atins, insa asta este mai ușor de suportat daca nu esti singur. Stiind ca ai pe cineva in dreapta ta, care-si doreste aceleasi lucruri, te ajuta sa mergi mai departe.Un infinit dorit de unul singur, se transforma intr-o singuratate fara limite, de nesuportat. O singuratate in care incetezi sa mai speri, deoarece nu mai ai la ce, incetezi sa mai strigi, pentru ca nu mai ai pe cine, incetezi sa te mai rogi, pentru ca Dumnezeu nu-ti va mai auzi rugaciunile. Si daca va fi sa atingem vreodata infinitul, nu vom putea sa-l pastram numai pentru noi...la mic dejun, scoala, cafea, sport, cina, somn.
Iar daca exista ceva in Univers despre care stiu sigur ca este infinit, aceasta este dragostea. Am gasit cateva farame in viata mea. Despre moarte, nu stiu sa va spun nimic...
